Grupaj de poeme publicat in revista Ramuri, Iunie 2013

 










http://revistaramuri.ro/index.php?id=2415&editie=83&autor=de+Diana+Caragiu

râdeam de moţul bascului

 

să treacă şi noaptea asta, să nu se arunce în aer

să vină apoi roua în şosete căscate

aşa ne ascultam

închide ultimul vers, îndeasă cuvinte în gaura cheii

e curent de la sârma ghimpată

în care şi-au frânt gâtul toate zilele

după ce le-am flămânzit şi însetat

în lagărul ăsta doar un viitor cârpit în fund

îţi face caricatura gratis

undeva la capătul podului

ţin minte sângele în picioarele goale

alerga spre noi, ţinea tacticos între două degete

trebuie să fi fost inelarul şi cel mare

jugulara unui passo double răpus la o coridă

pe care l-am dres dimineaţa cu o ciorbă de burtă

în colţ la nea Grozavu

unde şi timpul, desfăcut la doi nasturi, uşor indecent, croşetează

unul pe faţă, unul pe dos

e un fel de moto-cross

ce lucrătură, dom’le, ce lucrătură, zise

traseul în circuit sau în linie dreaptă

pocnindu-şi fruntea cu podul palmei transpirate

ăştia iar s-au dopat, vin la urmă şi ies primii

vreau adrenalină, vreau adrenalină

hormon, vino la mine

şi tu, aia mică cu tricoul ud

ce ştiţi voi despre poezie, zise tracţiunea de pe spate

de câte ori să mai trec prin gămălia capului vostru aţa versului meu?

eu rămân

ziua s-a scuturat după ce-am ţesălat-o

pentru o nouă cursă

fereastra deschisă cu vălul tras pe ochi

ne priveşte îngrijorată

eu n-am să plec, spun

eu sunt eu

tu poţi să potcoveşti un trifoi

dimineaţa ta ştie să stea în cumpănă

să ţină pe umeri două căldări goale

să mulgă a fi

să bem fără de moarte

Dumnezeu drăguţul

e atâta linişte în mine de-mi aud clipocitul sângelui

în care mi se scaldă toţi adormiţii neamului

din când în când, ei mi se-aşază pe mal şi-mi cântă un cântec de leagăn

un fel de „taci cu mama, las’ că trece”

eu le povestesc despre fricile mele

cum nicio spaimă nu-mi seamănă una cu cealaltă

şi dau din cap cum că ştiu

în zori, le aranjez costumele negre, îi sărut prelung pe frunte şi le spun că mi-e dor

ştiţi, eu sunt casa voastră

în stânga, la intrare, sângele meu, în dreapta, apă de ploaie, vedere la cer

eu mai plec uneori la târg să cumpăr flori şi cireşe pentru toartele cănilor

şi-atunci îmi place să vă văd în poartă, în rând, gătiţi

cum îmi faceţi cu mâna până la capătul uliţei

din când în când, mă întorc şi îmi flutur şi eu braţele în aer

sunt din nou copil

am cozi împletite, picioare împleticite şi-un pumn de zarzăre

cu fiece zi vă simt mai aproape

zâmbesc şi aştept

în mine o voce sfioasă:

„un pahar cu apă, maică, un pahar cu apă”

m-aud spunând:

mi-e sete

la ce te bolovănezi

îmi încordez ochiul şi trag

la întâmplare

musca, ţipă cineva

trageţi cărarea mai pe dreapta

pe vârtej

acolo se va construi prima întrebare

răspunsul vine întins

poartă chipiu soldăţesc,

bocanci şi cureaua lată de piele bovină

pe care-şi ascute limba în fiecare dimineaţă

ce colonie

miroase fiecare atingere ce vine către mine

cu braţele întinse şi picioare amputate

în inima mea furnica împinge acelaşi scaun cu rotile

şi trage după ea acelaşi film

linişte

păşeşte tăcerea

nu tragem duble

uşor cu pianul pe scări