ghetsimani

fără să spun nimic

mă întind lângă mama în pat

e răpusă de oboseală

stau aşa până îi este bine

oricât ar dura

mă lipesc de ea ca un plasture

sub care durerea îşi pierde puterea

două lozuri

moartea se uită lung după viaţă

nu mă răzui, sunt necâştigătoare

scuipă scurt de trei ori:

ptiu, să nu te deochi!

şi să nu crezi în viaţă fără de moarte

sau viceversa      

îţi lipeşti urechea de pământ

toţi morţii se răsucesc

fiecare cu o streche pentru lumea desculţă

ce varsă pe gură sânge pătat

carnea ei biciuită se zbate

vânătă-i ziua trecută dimineaţa prin zaţ

vânăt e geamul

şi tinereţea mea ce îl sparge

din osul pietrei fac pat

pentru odihna mieilor

umbra lor mă ţine pironită

între două bătăi ale inimii 

te caut prin ninsoare

dacă din cosmos cineva ne-ar surprinde

linia frântă a paşilor

ar rămâne uimit cât de mult aduce cu noi

desenul ei complicat

iei de pe jos pasărea învelită în aripi

pe ochii ei stinşi omul de zăpadă şi-a pus o dorinţă

şi acum stă în cap

vrea să aibă mintea limpede până la sfârşit

pe o stradă-nfundată se-aprind felinare

e jocul

în care ne găsim întorcând faţa

liniştea pictează la şevalet

din vârful pensulei mă-ntind pe pânză încet

rămân nemişcată. sunt vie şi nasc

lumina plăpândă bate cu pumnii în carne 

vreau să cânt

o melodie îmi dă târcoale,

mă trage de fustă

ce copil

se-opreşte şi întreabă viaţa despre mine

ea nu ştie ce să-i răspundă

închide ochii şi se dă-n leagăn

până la cer

adevărul se miră de făptura aceasta

care calcă strâmb şi dă bine

mă doare crucea

– lemnul şi carnea –

visează pe ochii mei tata şi mama

stau de-o parte şi de alta a bolţii

şi o împing să alunece-n mine

cu stele cu tot

casele-adorm sub zăpadă

mişti întunericul

tic-tac

lumea se topeşte pe limbă

ca un cub de gheaţă

eu dau la lopată fără oprire

până în pieptul tău

ce frumos mormânt, zic

viaţa vine aproape de noi

ne pipăie şi crede

că suntem ascunşi în ea

1,2,3,4,5,6,7,8,9,10

cine nu-i gata, îl iau cu lopata

eden

și eu râdeam

și valul se izbea de coasta ta

încă țipând după facerea mea

ș’apoi nu ne-am odihnit

împinge mocănița

să ardă cărbunele

și pana scribului

iubirea e o chestiune de gust, zise pescarul

descurcând năvodul

pâinea e frântă de oboseală

așa se împarte

memento mori

ce greu îmi pică asta

apoi o grădină ne-a prins de mână

și noi plângeam