Oglinzi poetice (Cărțile pe masă)

„N-avem voie să fim obosiți/ când ziua genunchii își strânge?“ Nu, îi răspund lui Florin Caragiu, chiar dacă vrednic este lucrătorul (poetic) de plata sa. Neodihna autorului vine dintr-un apofatism discret, din ceea ce subzistă, nerostit, dincolo de cuvinte.

On reste sur sa soif, ar zice francezul. Și aceasta nu pentru că în Omul cu două inimi (Editura Vinea, 2014) relieful semantic al imaginilor ar fi erodat: „calci foarte încet,/ încât mi se-ascute auzul/ și miliarde de voci aleargă în el/ pe loc / ca pe o bandă rulantă,/ spunând lucruri care opresc/ expansiunea universului“.

Dacă ar fi scris proză, Florin Caragiu ar fi făcut-o probabil în focalizare internă, e la el un ochi interior care învăluie, întotdeauna cu dragoste, lucrurile și ființele: „dacă nu mai poți trage spațiul afară/ din tine, lasă-l să crească“.

Nu întâmplător, dominanta preocupărilor poetului este iconicul, raportul conceptual al obiectului cu Chipul, tensiunea asimptotică înspre Divinitate. Surprinzător însă (sau poate nu), planurile nu sunt disjuncte, imanentul conține virtual transcendentul în măsura în care, potrivit vechiului dicton arab, „frumusețea e în ochiul care privește“. Fără opinteli metafizice, fără (neo)gnostica fractură ontologică dintre suflet și trup, dintre lucru și idee (noema, dar și eido): „cerul se-nfășoară în jurul grădinii/ amesteci miere și lămâie în ceașca de ceai“. E „un om cu două inimi“ poetul, amândouă din carne și amândouă din duh, atot-izvorând iubirea ca fenomen ideomotor al întregii zidiri: iubirea de soție (căreia de altfel îi dedică volumul), de rândunele sau, de ce nu, de autostrăzi.

La aceeași editură, în același format și prefațată tot de Carmen Lasswell, cartea Dianei Caragiu aparține animei (fără umbră) lui Florin, care ne invită la un „exercițiu de respirație“.

Dacă-mi este permisă o lectură jucăușă a pactului de lectură din titlu, inima are nevoie de plămâni. „Arta nu reflectă, ci produce realitate“, observă pe bună dreptate prefațatoarea: „când ziua face cumpănă în poarta nopții/ și luna se dezbracă în picioare/ să nu ne dezlipim retina“.

Eul poetic al lui Florin e discret, oarecum retractil (dintr-o smerenie pe care sunt convins că și-o ignoră), poezia Dianei e în schimb explozivă, solară, dinamică. Din coliziunea de imagini de pe axa sintagmei țâșnește, paradigmatic, metafora, luminoasă chiar și atunci (poate mai ales atunci) când e tristă: „ce frumos se întinde peste noi moartea,/ clipește des, vinovată și nevrotică,/ așa trece/ viața/ pe drumul spre mine o văd cum se pierde/ în bluza ei roz, cu fustă pepită și pantofii mamei/ absentă ridică din umeri, vorbește singură/ ar vrea să plângă,/ buza de jos îi tremură/ își aduce aminte că e frumoasă și merită trăită“.

Două oglinzi poetice reflectându-se una în alta, volumele semnate de Diana și Florin Caragiu refac, fiecare în felul său, drumul mereu înnoit al metaforei. Cu multă dragoste, căci dragostea niciodată nu cade. Iar restul nu-i decât literatură...

Lect. univ. dr. Virgil Borcan 

(Text apărut în „Lumina literară și artistică“, nr. 2, Mai 2014, p. 2.)

Diana Caragiu: “Respiră cu mine” (recenzie de Valeria Manta Tăicuțu la volumul "Respiră cu mine" (Vinea, 2014), apărută în revista "Bucovina Literară")

Diana Caragiu: “Respiră cu mine”*

Când poezia devine necesară ca aerul pe care îl respiri şi, printr-o complicată alchimie, intră în câmpul semantic al sacrului, invitaţia „respiră cu mine” adresată celuilalt aminteşte de secvenţa euharistică, de împărţirea trupului şi a sângelui, de trădare, cădere şi de înălţare prin scris. Diana Caragiu ştie să sublimeze miturile şi să lase ca esenţa lor să intre în poezie, pusă în valoare tocmai printr-o minimă vizibilizare a eului liric: „vă spun totul despre mine”, citim în poemul intitulat „sunt invizibilă”, dar receptării noastre nu i se oferă decât o focalizare pe mitul christic: „linişte! / din coastă ţâşnesc sânge şi apă / nu numai cu pâine veţi trăi, strigă piatra aruncată / în gura mormântului”; ceea ce trebuie să înţelegem, de fapt, este că poezia are ca direcţie/scop purificarea fiinţei, eliberarea din lut, din existenţa materială şi intrarea într-un alt univers, al meditaţiei şi al „odihnei” oferite de „umbra rănită a arborelui vieţii”, adică de sacrificiul divin al celui menit să ia asupra sa păcatele tuturor.

Pentru o poetă tânără, abordarea tematicii religioase ar putea părea, la prima vedere, pretenţioasă şi nu lipsită de riscuri. Diana Caragiu ştie să evite capcanele catehismului şi-şi construieşte textele poetice pornind dintr-o „margine a zilei” (a luminii/a revelaţiei) care-i permite osmoza dintre sacru şi profan: „împinge mocăniţa / să ardă cărbunele / şi pana scribului // iubirea e o chestiune de gust, zise pescarul / descurcând năvodul / pâinea e frântă de oboseală / aşa se împarte // memento mori / ce greu îmi pică asta / apoi o grădină ne-a prins de mână / şi noi plângeam” („eden”).

Un „cântec neterminat” se construieşte pe aceeaşi temă a sacrificiului christic: „calul popii bate din aripi / apoi eu în faţa icoanei căutând / Dumnezeu îmi pune un miel în braţe / şi iarăşi eu, care nu ştiu ce să fac cu atâta iubire”. Lucrurile mărunte, obişnuite, devin purtătoare de sensuri fundamentale ale existenţei, revelaţia de tip mistic putând fi declanşată de cele mai banale situaţii, cum ar fi somnul „lângă mama în pat”: „fără să spun nimic / mă întind lângă mama în pat / e răpusă de oboseală / stau aşa până îi este bine / oricât ar dura / mă lipesc de ea ca un plasture / sub care durerea îşi pierde puterea” („ghetsimani”).

Pare limpede că, în viziunea Dianei Caragiu, fiecare text pe care-l construieşte este o rugăciune şi nu suntem departe de înţelegerea poetei însăşi ca o ipostază a rugăciunii: „porumbeii aşteaptă la geam / mâna întinsă din care cad fărâme de pâine // creanga pentru care am lăsat geamul deschis / stă să dea-n floare / nici ea nu pricepe nimic / afară de rugăciunea care trece prin mine / luându-mă cu ea” („acum”).

Sentimentul tragic al timpului şi fragilitatea fiinţei umane sunt teme poetice vechi, dar abordate într-o manieră nouă, cu gestica simplă şi nonşalantă a tinereţii care se teme, de fapt, de orice, dar îşi neagă temerile cu violenţă: „la adăpostul ei / dincolo de varga fricii / niciodată nu m-am văzut / mergând cu ochii închişi pe străzile ţuguiate // nici pe voi nu v-am văzut / doar gura cerului căscată deasupra mea / saliva şi mă priveghea / pe mine, mortul în straie de lume, / pe mine, mortul dezbrăcat / şi scăldat în albia păcatului / unde o maică ţine un giulgiu la piept // doar rugăciunea ei se aude / dincolo de morminte / lângă Cel răstignit / lângă sufletul meu altoit” („cu umbra trasă până peste urechi”).

Deşi uneori pare că preferă tematica de tipludic, deşi sunt poeme întregi în care se joacă şi îmbracă/alintă cuvintele, ca pe păpuşi, Diana Caragiu este o poetă cu timbru grav şi original.

Valeria Manta Tăicuțu

* Diana Caragiu: „Respiră cu mine”, Bucureşti, Vinea, 2014.

(Articol apărut în revista “Bucovina Literară”, Serie nouă · Anul XXV · nr. 3-4 (277-278) · Suceava · martie - aprilie 2014, p. 65)